BUCOVINA - istoric

Judeţul Suceava este o zonă al cărei loc a fost fixat şi relevat de cei mai străluciţi corifei ai generaţiei de aur din epoca formării şi consolidării României moderne. Bălcescu o numea "templul de glorie al moldovenilor". Kogălniceanu - "cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu Câmpulungul, vechea republică română, cu Suceava, capitala domnilor eroi, cu cele mai renumite şi mai bogate mănăstiri, cu Putna, purtătoarea oaselor lui Ştefan cel Mare". Poetul Mihai Eminescu o considera "raiul Moldovei", cu necropolele ce adăpostesc "moaştele celor mai mari dintre domnii români", între care, "Dragoş, îmblânzitorul de zâmbrii", şi "Ştefan cel Mare, zidul de apărare al creştinătăţii". Pentru savantul Nicolae Iorga această zonă, concentra, ca nici o altă parte de ţară, "toată bogăţia strălucitoare, de artă, monumentele cele mai frumoase ale vechilor domni şi boieri". Voind parcă să conchidă asupra întregii semnificaţii istorice a acestor locuri, întemeietorul istoriografiei critice, moderne, Dimitrie Onciul, scria: "Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de istorie românească, atâtea amintiri scumpe ale trecutului nostru. Fără exagerare, putem zice că, în ceea ce priveşte arta veche românească, Bucovina ocupă un loc din cele dintâi în toată lumea ortodoxă. Dacă Ardealul, cu resturile sale arheologice din epoca romană, este ţara clasică a trecutului roman în Dacia, Bucovina este ţara clasică a trecutului românesc".

Cele mai vechi urme de locuire umană pe meleagurile sucevene datează din Paleoliticul superior (circa 100.000-10.000 î. H). Ele au fost identificate şi cercetate pe cale arheologică în mai multe localităţi, între care Baia, Zvorîştea, Udeşti, Suceava, Fălticeni, Dolhasca, Ilişeşti, Bogdăneşti, Boureni etc. Uneltele şi armele de piatră descoperite în aceste localităţi - şi multe altele din cuprinsul judeţului - aparţin unor comunităţi umane de vânători şi culegători.

Diversificarea, microlitizarea uneltelor şi armelor, progresele înregistrate odată cu "revoluţia neolitică", trecerea la agricultura primitivă, descoperirea şi folosirea focului, inventarea arcului cu săgeţi şi a monoxilei, confecţionarea vaselor de ceramică şi fierberea hranei etc. sunt bogat reprezentate şi ilustrate în urmele de cultură materială păstrate, identificate şi analizate de arheologi şi istorici în peste 25 de aşezări, între care Suceava, Solca, Ipoteşti, Probota, Bosanci, Mihoveni, Ruşi - Mănăstioara etc.

Săpăturile arheologice efectuate la Solca au dat la iveală urmele uneia din cele mai vechi exploatări de obţinere a sării prin tehnica brichetajului, iar în unele localităţi, cum ar fi cele de la Drăguşeni, Mihoveni, Preuteşti, Rădăşeni etc. au fost descoperite vase ceramice aparţinând vestitei culturi Cucuteni. La Suceava, Probota, Solca, Liteni, Cajvana, Todireşti, Basarabi, Dolheştii Mari etc. au fost identificate urme ale culturii şi civilizaţiei din toate fazele epocii Bronzului şi începuturile formării şi afirmării civilizaţiei tracice. Noile descoperiri arheologice la Siliştea Şcheii, Suceava, Grăniceşti, Volovăţ, Bosanci atestă prezenţa populaţiei dacice, dezvoltarea activităţilor specifice fabricării şi utilizării uneltelor de fier, închegarea şi dezvoltarea legăturilor materiale şi culturale ale dacilor din zonă cu romanii stabiliţi la Dunărea de Jos şi mai ales odată cu cucerirea unei însemnate părţi a Daciei. Dovezi arheologice din cele două etape ale epocii fierului, Hallstatt şi La Tène, progresele obţinute în principalele laturi ale vieţii social - economice, politice şi culturale, pot fi urmărite în mai toate localităţile judeţului şi îndeosebi la Botoşana, Udeşti, Suceava - Şipot şi alte aşezări din care ni se relevă apariţia şi afirmarea unitară a culturii şi civilizaţiei dacice, conturarea particularităţilor specifice comunităţilor aparţinând dacilor liberi, carpi şi castoboci.

Din secolul al X-lea, alături de mărturiile arheologice apar şi monede bizantine, - dar faptul cel mai important îl reprezintă - primele informaţii scrise despre românii de la răsărit de Carpaţi în general şi despre cei din nordul Moldovei în special. Astfel, în Istoria lui Nichetas Choniates, în Cronica rimată a lui Ottokar de Stiria, aflăm despre existenţa unor formaţiuni politice prestatale în nordul Moldovei. Argumente de ordin toponim, numismatic, vechimea şi persistenţa unor forme de organizare teritorială - cum sunt cele trei "republici" străvechi amintite de Dimitrie Cantemir în Descripţio Moldaviae , dintre care una, Câmpulungul Moldovenesc se află pe teritoriul actualului judeţ - explică şi faptul că, nu întâmplător aici au apărut şi s-au afirmat primele centre urbane, devenite reşedinţe ale celor dintâi domni ai Moldovei, Siret, Baia şi Suceava. În sec. XII-XIII cneji şi voievozi din zona de nord-est de la Carpaţi luptă împotriva Volhiniei. La 1277 sunt pomeniţi românii din nordul Moldovei, blahii, luptând cu cnezatele rutene. Ottokar de Stiria menţionează un "voievod român" prezent aici în fruntea unei ţări româneşti, la anii 1307-1308. Informaţiile scrise denotă existenţa unor formaţiuni politice feudale înaintea formării statului feudal independent, de la răsărit de Carpaţi, Moldova.

Marele rol jucat de înaintaşii locuitorilor din această zonă la începuturile evului mediu constă în faptul că de aici au pornit iniţiativele şi eforturile pentru alungarea tătarilor, înlăturarea vasalităţii maghiare, formarea şi consolidarea statului feudal de sine stătător, Moldova. În 1342, voievodul român Dragoş din Maramureş, ajutat de românii de aici, a trecut munţii şi a înlăturat stăpânirea tătarilor creând la Baia, o Marcă de graniţă vasală statului Ungariei. În 1352, un alt voievod român maramureşean, Bogdan I, revoltându-se împotriva regelui Ungariei a venit aici şi cu ajutorul populaţiei locale i-a alungat pe urmaşii lui Dragoş, un anume Balc, stabilind capitala la Siret şi declarând Moldova stat de sine stătător, independent.

Într-o altă etapă, domnitorul Petru Muşat (1375-1391) mută capitala la Suceava - care oferea mai bune posibilităţi de fortificare şi apărare, fiind, în acelaşi timp mai uşor de apărat, atât în faţa pretenţiilor regelui Ungariei, cât şi a regelui Poloniei, ambii fiind dornici să transforme Moldova într-un stat vasal lor. Pentru apărarea şi consolidarea independenţei Moldovei au fost construite cetăţile Şcheia, pe un pinten înalt din partea de nord - vest a oraşului, iar în partea de nord - est, vestita Cetate de Scaun a Sucevei. Din 1388 sunt atestate documentar atât Cetatea de Scaun, cât şi oraşul Suceava. Timp de aproape două veacuri Suceava devine astfel centrul politic, economic, administrativ, militar, cultural şi religios al Moldovei, care se consolidează sub domniile lui Alexandru cel Bun (1400-1432) şi mai ales ale lui Ştefan cel Mare (1457-1504) când Moldova cunoaşte atât apogeul strălucirii sale economice şi culturale, cât şi al afirmării sale pe plan internaţional. Suceava se dezvoltă, îşi sporeşte potenţialul demografic şi volumul schimburilor economice; aici se pun bazele istoriografiei româneşti, elaborându-se Letopiseţul anonim al Moldovei, cu variantele sale - cronicile moldo-polonă, moldo-germană, moldo-rusă. Sub urmaşii lui Ştefan, se continuă opera sa economică şi culturală. La cele 46 de biserici zidite de Ştefan s-au adăugat alte ctitorii şi necropole voievodale - cea mai densă concentrare de monumente medievale realizându-se tocmai pe raza judeţului - la Rădăuţi, Voroneţ, Putna, Mănăstirea Humorului, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, Probota, Râşca, Pătrăuţi, Dragomirna.

Din salba acestor monumente medievale cu deosebită valoare artistică şi istorică face parte şi Voroneţul, supranumit " a opta minune a lumii" (Paul Henri), comparabilă cu celebra Capelă Sixtină din Roma.

La începutul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1568), turcii îi porunceau domnului să dărâme cetăţile şi să mute reşedinţa voievodală la Iaşi, faptul acesta marcând înăsprirea monopolului turcesc asupra Moldovei. Cetatea de Scaun a Sucevei este supusă primelor ruinări în 1564 - turcii temându-se că în aceste cetăţi se vor stabili şi consolida polonezii, care acordau azil unor domni sau boieri moldoveni potrivnici Porţii Otomane. Totuşi, Suceava nu a fost părăsită brusc. Mai mulţi domni, între care Vasile Lupu (1634-1653) au preferat să-şi păstreze încă reşedinţa de la Suceava, făcând ample lucrări de restaurare şi consolidare la Curtea Domnească şi la Cetatea de Scaun.

Un ultim moment de glorie îl trăieşte Suceava în a doua jumătate a lunii mai 1600 - când oştile lui Mihai Viteazul, intră eliberatoare în oraş şi Cetatea de Scaun; domnul unificator al tuturor românilor stă el însuşi o săptămână la Curtea Domnească, de aici vizitează o parte din mănăstiri, între care Putna şi la 29 mai 1600 numeşte pe noul pârcălab, Ioan Capturi, care îi jură credinţă lui Mihai Viteazul numindu-l "stăpânitorul şi domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei".

În secolele XVII-XVIII, Suceava şi partea de nord a ţării decade considerabil, datorită invaziilor şi jafurilor săvârşite de cazaci, suedezi, polonezi, austrieci, ruşi şi turci.

La sfârşitul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Austria intervine ca mediatoare a păcii şi în octombrie 1774 ocupă nordul Moldovei - ţinuturile Cernăuţi, două treimi din ţinutul Sucevei şi fostele ocoale domneşti Câmpulung Moldovenesc şi Câmpulung pe Ceremuş - care prin tratatul austro-turc din 7 mai 1775 intră în componenţa imperiului habsburgic. Suceava, împreună cu majoritatea covârşitoare a localităţilor, care formează azi judeţul cu acelaşi nume, vor rămâne astfel în cadrul Bucovinei, aflându-se timp de 144 de ani, până în 1918, în graniţele imperiului austriac.

Evoluţia Sucevei şi împrejurimilor în cadrul Bucovinei imperiale s-a aflat sub înrâurirea unor factori contradictorii. Pe de altă parte, în comparaţie cu teritoriile româneşti aflate sub suzeranitatea Porţii Otomane, această zonă a fost ferită de războaie şi invazii străine, a intrat în contact cu centrele de cultură şi civilizaţie ale Europei Centrale şi Occidentale, mult mai avansate economic şi spiritual, a beneficiat de influenţa reformelor, evoluând într-un climat de ordine, de stabilitate şi legalitate. Pe de altă parte însă, colonizările şi imigrările dirijate de Curtea din Viena, i-au mărit de peste zece ori potenţialul demografic, dintr-o majoritate covârşitoare, românii au ajuns o minoritate în cadrul unui mozaic demografic format din 12 naţionalătăţi diferite şi 10 confesiuni. De aceea, în toată această perioadă, românii bucovineni s-au organizat şi preocupat pentru apărarea şi afirmarea limbii materne, înfiinţarea de şcoli, societăţi culturale şi politice, închegarea şi consolidarea legăturilor economice, politice şi culturale cu români din celelalte teritorii - în această activitate remarcându-se personalităţi de seamă, ca profesorii Aron Pumnul, I.G.Sbiera, Sextil Puşcariu, istoricii Eudoxiu Hurmuzachi, Dimitrie Onciul, Ion Nistor, scriitorii Iraclie Porumbescu, Dimitrie Petrino, Vasile Bumbac, compozitorii Ciprian Porumbescu, Carol Miculi şi Tudor Flondor, folclorişti şi etnografi ca Simeon Florea Marian, oameni politici ca George Popovici şi Iancu Flondor, preoţi şi ierarhi ai Bisericii ortodoxe cum ar fi Constantin Murariu, Silvestru Andrievici Murariu şi alţii.